Paradis mexican

 de Gaither Stewart

 

 Iunie 2000

 

    Privindu-l pe Hubert Elmer Bachman cum venea spre mine din cealaltă parte a parcului, cu mersul lui ciudat, smucit şi cu paşi mărunţi, puţin înclinat înainte şi contrabalansat pe călcâie, îmi trecu prin minte că era deosebit de ceilalţi americani de aici, pentru că el nu dorise deloc să locuiască în San Miguel Allende. Era un surghiunit. Ura viaţa lui aici. Acasă, în Brooklyn, Hubert fusese un om obişnuit care, după cum spunea el, trăise în cele mai extraordinare condiţii, pentru cei mai mulţi, un fel de no man’s land, presărat cu mine de teren şi capcane pentru neghiobi. Şi totuşi, mi-a zis odată Hubert, păruse un regat vrăjit unde până şi realităţile reci erau întrucâtva magice – chiar dacă, după el, grozav de previzibile – şi promiteau să fie veşnice. Dar zeii lui, cum îi numea pe şefii şi duşmanii binecunoscuţi de odinioară, îi făcuseră vânt într-o călătorie spre o lume necunoscută şi nedorită. Mexicul său nu era un tărâm vrăjit, ci iadul lui personal.

     San Miguel nici nu avea loc pe scara de valori a lui Hubert. Era populat de oameni obişnuiţi, ce trăiseră vieţi obişnuite în Kansas City ori Charlottesville, dar care erau acum convinşi că aici, la graniţa civilizaţiei, trăiau în zona periculoasă a vieţii. Îmi aminteam adesea zâmbetul lui strâmb şi încercam să înţeleg la ce se referea el spunând că, odată ce te-ai însoţit cu zeii, muritorii sunt aşa de neînsemnaţi.

     De-abia ne aşezarăm la masa verde din fier în al său patio cu lespezi şi soneria sună de patru-cinci ori, tare, insistent şi imperativ. Mânia apăru pe chipul lui Hubert. “Quien es ?” strigă. De-afară, nici un răspuns. “Quien es ?” ţipă el din nou. Nici un răspuns.

     Cu furie şi dezgust în priviri, cu mâinile în şolduri, se ridică în picioare. Deschise poarta după o clipă de ezitare şi îi vorbi unui chichimec bătrân şi zbârcit, pe care îl zăream stând pe stradă cu pălăria în mâini, înconjurat de trei copii micuţi şi negricioşi şi de patru asini costelivi.

     “No, gracias, nada tierra,” zise Hubert cu blândeţe. Nu dorea azi gunoi, nu a dorit nici ieri şi nici în celelalte zile când acelaşi om sunase tare şi prelung la poarta lui. Se uită dur la bătrânul care-l privea fix, la rându-i, şi adăugă apoi în engleză “şi n-o să am nevoie nici de lemne când vine iarna.” Trânti poarta cu atâta violenţă, că până şi asinii săriră şi se îndepărtară la pas.

    “Nu mai suport. În fiecare dimineaţă la fel. Îl recunosc după cum sună. Ce mă enervează e că nu răspunde niciodată. Mă aude foarte bine. Acest indian vrea doar să mă vadă la faţă şi să-şi ridice pălaria albă de cowboy, cu respect, în faţa unui yankeu bogat. Am şi visat cu el. Ţâcnit bătrân ! Numai pentru că am cumpărat o dată de la el o încărcătură de gunoi. De parcă am avea cine ştie ce relaţie.”

     Era cald deja. Soarele insidios frigea. Toată lumea zicea că soarele era de vină pentru nebunia oraşului. Dar va ploua iarăşi după-masă. Zilele de august erau înăbuşitoare în acel an, nefiresc la 2000 de metri şi surprinzător, gândindu-te că iarna cea mai friguroasă pe care şi-o aminteau localnicii durase până în martie. Hubert muncise luni de zile tăind şi dezrădăcinând plante şi pomişori, plantând şi semănând din nou grădina distrusă de îngheţul neobişnuit. Acum, pe zidurile exterioare ale casei, se căţărau lujeri tineri de viţă-de-vie şi bougainvillea. Apa dintr-o mică baltă sub un pom era întunecată şi nemişcată. Plouase mult în fiecare după-amiază ultima lună.

     “Paradis !” râse el batjocoritor. “Primăvară eternă ! Detest această climă. Decât să mă-mpac cu ploaia asta, mai bine în Brooklyn ! Prefer la orice oră Prospect Park în loc de Jurez Park-ul ăsta artificial. Aceasta nu e viaţă adevărată. E o iluzie. Ca şi Iuda aceia de papier mâché din Săptămâna Mare.” Nostalgia după Brooklyn acrise San Miguel-ul lui Hubert; ura necontenitele fiesta, sărbătorile, parada Marii Revoluţii şi ziua morţilor. Ceasurile când era treaz, ca şi visările din plină zi şi le petrecea absorbit de imagini din viaţa lui cea adevărată de odinioară, unde nimic nu era iluzie – nici chiar visurile.

     Când eu am spus că motivul pentru care atâţia americani  îşi petreceau iernile aici era clima prielnică, m-a privit gânditor cu ochii lui apropiaţi şi mi-a răspuns cu sarcasm că nu acela era adevăratul motiv pentru care veneau americanii în acest loc.

     “Ei vin pentru costul ieftin al traiului şi al servitorilor...şi ca să scape de viaţa lor cenuşie din State. Trebuie să fie compensaţii din belşug pentru apa pe care o tot fierbem, bronşita cronică, amibele…veşnicul praf şi clima asta de rahat.”

     Hubert se plimbă un pic prin preajmă, cu o privire îngrijorată în ochi. Verifică dacă era bine închisă poarta şi aruncă o pietricică în fântână. “Cât detest cuvântul emigrant,” spuse el. După părerea lui Hubert, acei americani din San Miguel nici nu se puteau numi emigranţi – chiar dacă lor le plăcea să gândească astfel despre ei – pentru că fugeau înapoi acasă cu orice ocazie : la Crăciun, la zilele de naştere ale fiicelor lor, în vacanţele de vară. El, în schimb, era un exilat. Şi susţinea că vremea, pe care o tot lăudau alţii, era răspunzătoare pentru disperarea situaţiei lui. Clima era o parte din pedeapsa lui, preţul pe care-l plătea fiindcă în Brooklyn făcuse alegeri greşite.

     Şi se mai plângea mereu de limbă. Ura spaniola. “H”-ul acela mut îl enerva cel mai tare. Chiar şi nevasta lui mexicană – pentru mine încă una dintre marile contradicţii din viaţa lui haotică – avea probleme cu numele lui din cauza acelui “h”. Ori îl înghiţea, ori îl punea acolo unde nu trebuia. El tresărea când, în loc de Hubert Elmer, ea îl chema “Ubert Helmer.” Îl enerva. Ţinea la întregul său nume şi dorea să fie numit cum trebuie, Hubert Elmer Bachman, aşa cum fusese cunoscut pe când practica dreptul în Brooklyn. La urma urmei, părinţii şi fraţii lui făcuseră sacrificii pentru educaţia lui şi şcoala de drept. Avea nevoie de întregul său nume. “Ubert” era degradant. Stângaci. Nedemn. Acea prima consoană nepronunţată din “Hubert”, era simbolică pentru condamnarea lui la tăcere veşnică, departe de Prospect Park şi Bensonhurst – simbolică pentru exilul său.

     Învăţase să spună numai “nada tierra” şi “nada lena”, ca să se ferească de vânzătorul cu asini ce-i suna la poartă de două ori pe zi, cum spunea el, doar pentru a-i vedea faţa. Era ceva în faţa îngustă, aproape emaciată a lui Hubert, în ochii lui adânciţi şi apropiaţi, în părul blond şi lung şi englezeasca lui iritată, care-i fascina pe indieni, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce zeu bălai din nord – poate chiar Quetzalcoatl înviat.

     Hubert ascultase povaţa unui vechi rezident cum că “Nu e nevoie de spaniolă pe-aici” şi, în ciuda avertismentelor soţiei sale, refuză ferm să înveţe limba. Dac-ar fi vorbit el vreo limbă străină, spunea, aceea ar fi fost italiana sau siciliana. Şi dac-ar fi vorbit-o, probabil că nici n-ar mai fi astăzi aici. Viaţa lui ar fi fost altfel. Ar fi fost de partea învingătorilor, în Brooklyn, printre clanurile victorioase de azi.

     “De ce să-nvăţ spaniola ?” le zicea prietenilor când aceştia îl tachinau pentru că nu făcea nici un efort şi nici nu-i păsa să înveţe limba. “Destulă e spaniola nevesti-mi.” Nu că n-ar fi avut timp să frecventeze una din numeroasele şcoli  excelente de limbi din San Miguel. S-ar fi putut înscrie la Allende Institute, la vreunul din cursurile pentru străini oferite de Universitatea din Valle de México, ori să-şi ia un profesor particular. Dar să înveţe spaniola ar fi însemnat pentru el acceptarea condamnării la un exil perpetuu.

     În schimb, îşi petrecea timpul bântuind pe lângă casă, citind puţin, lucrând în grădină, ori şezând uneori pe băncile din Jardin, sporovăind cu alţi americani ocupaţi foarte şi ei să-şi umple zilele – yankeii aceia care se convinseseră că se bucurau de o viaţă fascinantă, riscantă chiar, într-o ţară de frontieră, dar care, de fapt, duceau dorul lui “acasă”.

     Hubert vorbea arareori despre sentimentele lui de dinaintea exilului. Nu scria şi nu primea nici o scrisoare. Nu ţinea un jurnal.

     Şi dacă se simţea precum un iceberg în San Miguel, izolarea lui începuse de fapt în Brooklyn, unde patronii săi fuseseră înfrânţi în războaiele teritoriale de către vorbitorii de italiană, iar el a fost trimis, cu prudenţă, în California şi mai apoi în Mexic. Nu-i purtau nici o pică învingătorii. L-ar fi păstrat – să fi fost italian. Însă ei erau generoşi, spuse el, aşa că i-au oferit onorariul corespunzător şi i-au cerut să plece din ţară. El trebuia să-şi ţină gura. În toţi anii aceştia a rămas un oarecare,  aşa cum i se poruncise. O dată, când s-a îmbătat la o masă de Ziua Recunoştinţei, mi-a mărturisit că şi căsătoria cu Renata era de fapt parte din “acoperirea” lui – deşi se obişnuise aproape cu ea.

     Era adevărat. Hubert pe care-l vedeau oamenii de aici era un străin. Doar numele schilodit i-a rămas. Restul poveştii lui se scufundase. Nici chiar soţia lui nu ştia de unde venea el de fapt şi nu-i suspecta izolarea şi însingurarea. Ea sesiza numai aspectele superficiale din viaţa lui mexicană – era enervată că refuza să înveţe spaniola şi că nu o va lua niciodată în Statele Unite. Nici măcar pentru nişte cumpărături la New York. Astfel de lucruri erau importante pentru numeroasa ei familie şi încordau viaţa lor conjugală deja încordată, ceea ce nu părea să-l deranjeze pe Hubert. De aceea, ea îşi făcea regulat bagajele şi se “întorcea” acasă la părinţi, în Monterrey. Dar cum ar fi putut el să-i dezvăluie că i s-a interzis să pună piciorul în Statele Unite ? întreba el. Învingătorii se temeau că putea fi arestat şi să vorbească despre ei – şi într-adevăr el ştia multe. Ca urmare, era grijuliu, în permanenţă iritat, cu nervii sensibili. Mi-a spus o dată că se temea că nu ştiu ce Rosenkrantz şi Guildenstern îl spionau. Asta s-a întâmplat atunci când mi-a povestit, melancolic, despre vremurile de liceu, când interpretase rolul fantomei într-o versiune prescurtată din “Hamlet”. Cea mai fericită perioadă a vieţii lui, spunea.

     Peste zidul din spate al curţii, sufla dulce o briză dinspre Chorro, făcând să foşnească frunzele prelungi de palmieri. Cânta printre perdelele dansând pe la uşile deschise ale casei, sus pe scări şi apoi afară pe ferestrele din spate, împrăştiind linişte peste cartierele mai joase ale oraşului. Ştiai că va dura puţin, totuşi. După prânz, norii se vor aduna, ivindu-se în chip tainic de dincolo de Sierra, până la răsărit. Pe la patru-cinci, tunetul va bubui peste Bajio, fulgerul va lovi în jurul lacurilor artificiale şi pe lângă parcuri şi va ploua cu găleata o jumătate de ceas sau mai mult.

     “Ubert! Cine a foost?” Ridicând tonul la ultimul cuvânt al întrebării, Renata păşi printre draperii şi veni cu noi la masă. Aducea o tavă de argint cu cafele espresso, zahăr şi frişcă. Era o femeie inteligentă soţia lui, dar avea probleme ce acel “h” mut care atârna ca o cortină de fier între ei.

     Renata era albă, educată, bogată, aparţinând clasei superioare şi, aparent, neavând nimic în comun cu indieni ca vânzătorul ambulant de gunoi sau cu muncitorii metişi. Spunea că uneori se simţea o străină în propria ei ţară. Şi Hubert o considera la fel. Ce aveau în comun ea şi tatăl ei, un antreprenor, cu o ţară de analfabeţi negricioşi, spunea ea? Ar fi putut spune că se simţea colonizatorul lor.

     “Nimeni,” murmură Hubert.

     “Cum adică, nimeni? Am auzit ţârâitul prelung.”

     “Nimeni. Numai vânzătorul ambulant de gunoi, cu asinii şi copiii lui.”

     “O,” făcu ea.

     Hubert spusese “nimeni”, dar el vorbea mereu despre identitatea adevăratului mexican. Dacă îi era dat să trăiască aici, spunea, el dorea să ştie în ce ţară era. Şi totuşi, nu făcea, pare-se, nimic pentru a o cunoaşte.

     “Nenorocitul de bătrân!” Chiar dacă se înfuria din cauza ţârâitului insidios şi îşi ascundea adevăratele sentimente în orice privinţă, mi-am dat seama că-i era milă de starea jalnică a vânzătorului, cu măgăruşii lui şi liota de copii. Îl întrista urzeala de sărăcie şi ignoranţă ce atârna deasupra oraşului de jos. Uneori, când era furios pe Renata, zicea că se identifică mai bine cu ei decât cu mexicanii albi şi înstăriţi, pentru că ei erau adevăraţii străini în propria ţară – aşa cum era el acum în ţara lui. De fapt, cugeta el, era de două ori străin, în ţara lui şi într-a lor, deopotrivă. În câteva rânduri mi-a citit din franciscanul Juan de San Miguel, întemeietorul de acum 450 de ani al lui San Miguel de Allende, ce-şi cânta cântările bisericeşti ca să-i boteze-civilizeze pe “despuiaţii, păgânii, mâncătorii-de-şoareci, jupuitorii-de-creştini, necuviincioşii, câinii mizerabili de chichimeci.”

     “Frumos din partea ta, Ubert. ‘Nenorocitul de bătrân!’, spui. Ţipi ca nebunul de fiecare dată când sună. Nu trebuie să-l urăşti.” Pronunţă iarăşi greşit, cu tonul înălţat încântător pe ultimul cuvânt al fiecărei propoziţii, ceea ce zgândărea nervii şi aşa sensibili ai lui Hubert.

     “Ce ştii tu?” spuse Hubert, depărtându-se de ea şi studiindu-se reflectat alături de noi în fereastra cu privelişte frumoasă în faţa căreia stăteam. Părea gata să izbucnească. “Cum poţi tu să ştii?…Eu am cincizeci de ani şi, cu toate astea, nici nu ştiu cine sunt. Suntem nişte mergătoare, acolo. Aceia sunt oamenii adevăraţi…cei de-afară.” Flutură mâna delicată, vag, spre poartă şi dincolo de ea. Se referea la oamenii de jos, din cartierul San Juan de Dios şi la cei din casele neterminate şi cocioabele aflate pe deal, pe drumul spre Atotolnico şi Dolores Hidalgo, pe care un semn îl identifica drept “Olimp” şi sub care un chichimec sarcastic scrisese cu vopsea neagră şi litere lăbărţate : “casa zeilor.”

     Încercând să se smulgă din apatie, în septembrie, dintr-o toană, Hubert se alătură grupului de teatru de amatori din oraş. Veteranii erau mereu în căutare de noi voluntari, aşa că i s-a dat un mic rol într-o piesă a unui dramaturg local. Imediat i-au recunoscut talentul. Când George C. McCormick, eminentul profesor de teatru de la Universitatea din Tennessee, care-şi petrecea iernile în San Miguel de trei ani, începu distribuţia pentru “Waiting for Godot”, primul rol ce l-a atribuit a fost Hubert ca Vladimir.

     McCormick era de părere că prezenţa scenică a lui Hubert, caracterul, starea lui sufletească, având scrise în ochi însingurarea şi deznădejdea de om ce aşteaptă un zeu inexistent, reflectau lumea lui Beckett pe marginea exterioară a existenţei – “dacă nu o lume dincolo de dispariţie,” decretă el din scaunul regizoral într-o după-amiază toridă. Mai mult, credea că Hubert Elmer semăna cu romanticul Vladimir.

     La premieră, cele două rânduri din faţă s-au ridicat spontan în picioare şi au aclamat după ce Hubert-Vladimir, în avanscenă, a oftat şi şi-a rostit propria resemnare prin cuvintele lui Beckett “Şi iar pornim la drum”, iar cortina a căzut.

     Din primul rând, am putut citi pe chipul lui : Godot al lui Hubert nu va veni nici mâine. El n-o să vină niciodată în pustiul lui Hubert. Sus, pe scenă, izolarea lui Hubert era veşnică. Era prea demoralizat pentru a mai vorbi măcar. Beckett i se potrivea perfect.

     În ultimele luni, Hubert descoperise un substitut pentru viaţa ce-i lipsea. Răspunzând chemării la rampă acolo, pe scena pustie, cu pantofii lui mari de hoinar, hainele zdrenţuite, părul ridicat, cu barba pufoasă şi privirea contrariată, era un adevărat studiu al încremenirii omeneşti atunci când zeii dispar. Era singur. Şi totuşi, brusca descoperire că era un actor înnăscut, îi schimbase viaţa. Găsise fereastra de evadare.

     Îmi spunea el pe-atunci că, într-un fel, toată viaţa lui fusese actor. A trebuit să fie ca să supravieţuiască atât, în mediul acela de criminalitate semi-legalizată şi ciudăţenii ale legii, apărându-l pe unul împotriva altuia, fără a şti veodată de partea cui este. Într-o rară clipă de indiscreţie, în cabina sa înainte de ridicarea cortinei, mi-a mărturisit că se privea deseori în oglindă şi se întreba : “Cum să ştiu de-am fost cinstit cu mine însumi vreodată, când eu nici nu ştiu cine sunt.” Mi-a spus că nimeni nu recunoaşte complicatele autoamăgiri în care se complace pentru a scăpa de adevărul trist al cunoaşterii de sine. Precum ascunderea lui în pustietate sub masca unui emigrant. De fiecare dată când se îmbrăca pentru un spectacol, se simţea ca un matador îmbrăcându-se într-un hotel de lângă arenă, încet, meticulos, ca pentru actul final. Fiecare act ar putea fi ultimul. Nimeni nu ştia asta mai bine decât el, condamnat la exil cum era, niciodată sigur că era ultima pedeapsă.

     “Şi pentru ce?” Spunea că-i place rolul Vladimir, dar că-l invidia pe Estragon de fiece dată când vagabondul încerca să scape, întorcând spatele primejdiei şi spunând “Eu plec.”

     Profesorul McCormick era aşa de entuziasmat de Hubert-Vladimir, încât îi telefonase unui critic de teatru mexican din Mexico City, care studiase pe vremuri cu el în Knoxville şi îl sfătui să nu-l piardă pe “Beckett” al său şi să “dea sfoară-n ţară.” Se năştea o stea iar el voia să fie moaşa. Criticul a stat în primul rând, alături de doi prieteni din lumea teatrală şi cinematografică a capitalei mexicane.

     Locuitorii centrului artistic San Miguel, mulţi din ei nefrecventând acasă teatre, expoziţii de artă ori concerte camerale, venerează acum în mod deosebit orice manifestare de artă sau creativitate. Odată ajunşi în San Miguel, se transfomă ca prin minune în artişti şi connoisseur-i ai artei. Nu mai trebuie să descriu emoţia ce a cuprins întregul teatru Peralta, de la studenţii de la Instituto Allende aflaţi în balcoanele încinse, până la rândurile din faţă, ticsite de iubitori de artă, critici de teatru, muzicieni şi gazetari şi scriitori, atunci când Hubert-Vladimir şi Estragon – cel din urmă interpretat de pictorul local Allan Crillon – au început faimosul dialog ambiguu  şi eliptic al lui Beckett, aflat în afara timpului, în timp ce scena pustie plutea prin teatru ca o muzică venită din univers.

     “…astfel nu vom mai auzi toate vocile morţilor,” spune Estragon.

     “Ele fac un zgomot ca de aripi,” spune Hubert-Vladimir.

     Dialogul continuă : “Ca de frunze. Ca de nisip. Ca de frunze. Toate vorbesc deodată. Fiecare pentru sine. Ele şoptesc. Ele murmură. Ele foşnesc…Cu toate vorbesc despre viaţa lor.”

     “A fi trăit nu le ajunge,” spune Vladimir…“A fi morţi nu le ajunge…Fac un zgomot ca de pene.”

     “Ca de cenuşă,” spune Estragon.

     “Ca de frunze,” spune oftând Hubert-Vladimir.

     În teatru domnea o linişte deplină. Spectatorii păreau că nu mai respiră. Se uitau fix la Hubert. Cântecul universului îi era scris în ochi. Ecoul veşnicului rătăcitor. Un cânt din viaţa de dincolo de mormânt a omului. Ca şi cum ar fi fost ultimul său gest. Totul e zadarnic, spunea Hubert, în vreme ce, lângă mine, Renata plângea.

  ****

    Într-adevăr, Hubert era un actor minunat. Nimeni din cei care l-au văzut în rolul lui Vladimir nu s-ar îndoi de aceasta. Cine este el ? întrebau criticii. De unde vine ? Ce pregătire dramatică are ?

     “De ce se ascunde Hubert Elmer Bachman în San Miguel ?” scrise un critic bănuitor de la o mică revistă de artă din Mexico City, după ce auzise de la colegii săi despre extraordinarul Vladimir al lui Hubert şi i-a studiat fotografia făcută de un fotograf din San Miguel, care a început să circule prin departamentele artistice ale principalelor ziare din Mexico. La scurt timp după aceea, un interviu în săptămânalul local La Atencion – care nu l-a impresionat cine ştie ce pe flegmaticul Hubert – ateriză pe birourile câtorva mari ziare naţionale.

     Totuşi, chiar şi Hubert a fost uimit de un interviu cu el publicat pe prima pagină a suplimentului cultural din ediţia de duminică a influentului La reforma, cu o fotografie a lui în rolul lui Vladimir, de 6 pe 4, în centrul paginii, totul fiindu-i tradus de Renata, mândră de-acum. Acum avea despre ce să telefoneze acasă.

     Apoi, aşa cum se întâmplă de obicei în lumea jurnalistică, un interviu îl atrage pe altul. American sau nu, nici un departament cultural din Mexico City nu putea să nu facă un reportaj despre “Waiting for Godot” al lui Vladimir. Strada lui Hubert din cartierul Guadiana, odinioară liniştită, fu însufleţită de imense camioane cu echipe de televiziune sosind din Mexico City. Reporterii erau încântaţi de apariţia vânzătorului cu asinii şi copiii lui, ca şi de strigătele lui Hubert din patio “Quien es ?”

     Exista însă şi o parte întunecată a schimbărilor nemaipomenite din viaţa lui. Pe măsură ce Renata era mai extaziată de notorietate, Hubert devenea tot mai meditativ. Era îngrijorat de ecourile de la zeii săi din Brooklyn, faţă de faima sa neaşteptată. Cum vor reacţiona ? Nu mai era acel oarecare, cum i-au recomandat ei. Nu cumva era o primejdie ascunsă pentru ei publicitatea din jurul “omului lor din Mexic ?”. Hubert se temea că va fi tras la răspundere.

     Dar cum faima atrage faimă, dat fiind că spectacolul s-a repetat în săptămânile următoare, baronii teatrului din Mexico City veniră grămezi la San Miguel. Toate locurile de la Peralta se vindeau. Profesorul George C. McCormick şi-a câştigat un renume la care nici nu visase. Iar Hubert se întreba ce-i rămânea de făcut.

     Şi cum îi plăcea ginul, o rămăşiţă a zilelor de altădată cu zeii lui care admirau ginul şi chiar sensul ginului, şedeam adesea la Tio Roberto, la un pahar de gin tonic, cocktail-uri Martini sau chiar Montgomery, în stilul lui Hemingway, şi vorbeam despre sensul vieţii.

     “N-o să-ţi vină să crezi,” suspină Hubert într-o seară târzie de ianuarie. Iarna mexicană era în plin avânt. Sala din faţă a barului era întunecată. Din restaurantul aflat în curte răsuna muzică salsa. Hubert era posac. “Mi-au oferit un rol în “Endgame” la Teatrul Englez din Mexico City,” zise el cu tristeţe. “O să vină chiar şi cinefili…până şi din Statele Unite. Îţi închipui !”

     “Ai ceva deosebit,” i-am sugerat. În momentul acela, Hubert era persoana cea mai lipsită de orgoliu, cea mai puţin ambiţioasă pe care am întâlnit-o vreodată, cel mai improbabil  actor pe care ţi l-ai putea închipui.

     “Totul e aşa de ciudat,” zise cu oftatul lui obişnuit. “Ştii, la mijloc sunt o groază de bani.”

     “Sunt bineveniţi oricând,” i-am spus eu.

     “Nu am nevoie de ei,” mi-a spus laconic. “Dar mai e ceva aici,” zise. “Mi-e frică !” Şi apoi, cu un rânjet : “Eu plec.”

 ****

     Dar nu a plecat şi niciodată n-a mai părut să dorească acest lucru. În februarie, l-a jucat pe Vladimir la teatrul de limbă engleză din Mexico City, alături de un renumit actor american în rolul lui Estragon, repurtând acelaşi succes ca în San Miguel. Ziarişti şi producători americani de film şi televiziune mergeau să-l vadă cu ochii lor pe acest actor americano-mexican, căruia i se făcea acum o mare publicitate. “Fenomenul,” îl etichetaseră. Consecinţa, totuşi, a fost că entuziasmul producătorilor mexicani de teatru şi televiziune s-a răcit atunci când au aflat că Hubert vorbea numai vreo cinci cuvinte în spaniolă şi nu ar fi putut să înveţe destul sezonul acesta, iar pe de altă parte, din motive de securitate personală, Hubert a fost nevoit să refuze orice ofertă care necesita prezenţa lui în Statele Unite.

     Din nefericire, Renata n-o putea înghiţi nici pe una, nici pe alta. Îi ceru să vorbească imediat spaniola şi să-şi continue cariera înfloritoare în capitală. Sau, ca o alternativă, să accepte ofertele în Statele Unite. Nu l-a înţeles atunci când el a refuzat ambele variante.

     Mare surpriză nu a fost în momentul în care, la întoarcerea după şase spectacole reuşite în Mexico City, l-a aşteptat o casă goală. Renata lăsase doar un bilet pe care-i plăcea să-l arate, oarecum bucuros, prietenilor lui, ca pe o dovadă a perfidiei ei :

              Dragă Ubert, eu m-am întors acasă definitiv.

              Mă poţi chema atunci când vei învăţa spaniola,

              sau când eşti pregătit să mă iei la New York.

              A ta,

              Renata

  

    Ca eliberat era Hubert. O parte din paravan căzuse. Era pe cont propriu. Viaţa îi era plină. Un nou Hubert, singur şi aparent netemător, începu să se bucure de plăcerile din San Miguel pentru prima oară în timpul surghiunului său. Zilele de martie erau splendide, perfecte pentru scăldatul la Taboada sau la hotelul Puertecita, mese în aer liber zi de zi, ori seri de apatie sub lămpi chinezeşti legănându-se în vânt. Hubert continuă cu teatrul de amatori, studiind arta dramatică, învăţând noi roluri şi dezvoltându-şi cultura generală.

     Cu toţii am fost uimiţi când, la petreceri, el începu să vorbească în spaniolă – împleticit, dar cu progrese. În ciuda Renatei sau din cauza ei, se înscrisese la un curs intensiv pentru începători, în cadrul unui institut de limbi aproape de casă. Vânzătorul de ziare fu zăpăcit în clipa în care faimosul  refuză englezescul The News şi ceru La Jornada ; era, probabil, unicul american din San Miguel care citea cotidianul acela de stânga.

     Expresia lui preferată la orice problemă sau ameninţare – Renata, Brooklyn, clima – devenise “Eu plec,” însoţită de un rânjet larg. “Dacă-mi e dat să trăiesc în pustietate, n-am nevoie de o nevastă. Mai ales, nu de una ca Renata – care visează întruna  New York-ul. E incredibil, teatrul de amatori e tot ce vreau cu adevărat. Şi Beckett şi Vladimir. Pot să aştept aici. Ori să abandonez. Cum doresc. Ţine loc de tot ce am pierdut. De viaţa-mi ce lipseşte.”

     Într-o dimineaţă târzie, stăteam întinşi pe şezlonguri în grădina înflorită, când, din casă răsună soneria de la poartă, puternic şi insistent. Hubert rânji şi se ridică strigând “ya voy, ya voy” – vin -  şi se îndreptă agale spre poartă, o deschise blând şi-i spuse zâmbind bătrânului chichimec : “Gracias, hoy necesito un poco de tierra.” Azi am nevoie de puţin gunoi.

     Celălalt încuviinţă grav din cap către copiii săi şi-i făcu loc unuia dintre asinii încărcaţi cu gunoi să intre în grădină.

  

“Mexican Paradise” este una din cele câteva povestiri scrise de Gaither Stewart după o şedere de un an în oraşul mexican San Miguel de Allende. Din 1997, de când a renunţat să mai facă publicistică în Europa, a scris permanent literatură. A fost în Mexic pentru a face cercetări şi pentru a lucra la un roman a cărui acţiune se petrece acolo şi în Italia. Apoi, în 1999, a plecat la New York şi de atunci scrie povestiri despre grupurile etnice din New York. Originar din Asheville, Carolina de Nord, a trăit ca adult în Europa, mai ales în Germania şi Italia, lucrând ca jurnalist. A fost, timp de     mai mulţi ani, corespondentul în Italia al cotidianului olandez “Algemeen Dagblad” (Rotterdam) şi a scris pentru publicaţii din         diverse ţări materiale politice, culturale, de călătorii etc. În prezent locuieşte la Roma şi poate fi contactat la GaitherStewart@libero.it

                Traducere de Corina Berbecar – Cluj, România

               Email : corina77@personal.ro