Şiruri de guri de incendiu

Doug Williamson

 

Vin acasă şi găsesc 6 mesaje pe robotul telefonic. Câţiva colectori de facturi, o rudă care-mi povesteşte despre un fel de criză de vinovăţie, cineva care a închis şi unul de la o fată pe care încerc s-o ocolesc. Ultimul e de la ea, o voce care mormăie aşa de rău încât nu înţeleg ce spune. Mă aşez, dau drumul la televizor şi dau peste un film cu Steve McQueen care a început deja. “Pietricelele.” Mako, urmărit de o mulţime de ţărani chinezi, aleargă spre chei, încercând să ajungă pe canoniera care abia a plecat şi pe care se află McQueen, dar este prins. McQueen stă pe punte, dar arată de parcă n-ar vrea să fie acolo. Mako este legat de un crucifix improvizat şi apoi ridicat deasupra noroiului din râu. Se pare că va muri. McQueen îl împuşcă şi apoi pleacă la motoarele lui. Mă ridic şi deschid o sticlă de vin, am mai văzut filmul ăsta. Îmi beau vinul şi mă întreb dacă va suna din nou. McQueen a fost trimis undeva în China într-o zona de ţară ca la începutul secolului să salveze un preot sau o porcărie de genul ăsta. Telefonul sună şi mă uit la el. Când sună a treia oară răspund.

“Alo?” Nu aud nici o voce la celălalt capăt al firului, dar e mult zgomot. Aştept.

McQueen e pe cale să piardă într-o luptă cu pistolul, ascuns într-o biserică dărăpănată.

“Alo? Alo? E cineva acolo?” Îmi lipesc receptorul de cap încercând să aud ceva la capătul celălalt. “Sharon?”

McQueen îşi încarcă arma pentru ultima oară şi exclamă ca pentru nimeni: “Ce dracu’ n-a mers?” Iese în mijlocul focurilor de armă şi e împuşcat mortal.

Telefonul păcăne şi bâzâie şi apoi vine tonul. Receptorul mi-a lăsat o urmă rotundă pe ureche. Sting televizorul şi trag zăvorul la uşă.

**********

Mi-o amintesc pe Sharon bocind în baie. Eu stăteam în faţa uşii. Ştiam că nu e ceva serios. Oricine ar fi putut deschide uşa aia cu o agrafă de birou. Am ridicat-o de pe toaletă şi am şters-o la gură. Ea se uita la mine şi nu găseam nimic în ochii ei.

Mai târziu, într-o dimineaţă devreme în timp ce eram sus şi mă bărbieream, am auzit-o ţipând. Am alergat jos şi am găsit-o oblojindu-şi palma. Lăsasem lumânările aprinse toată noaptea şi plapuma mea, fiind din acril, se topise în loc să ardă. Sharon n-a putut să-şi folosească mâna timp de trei săptămâni.

O dată se proclamase o lesbiană-vampir. Am contrazis-o în legătură cu rahatul cu lesbianismul, dar n-am avut niciodată ocazia s-o întreb de chestia cu vampirismul. Cam în vremea când am cunoscut-o şi puţin după aceea conducea un Suburban imens; şase metri de direcţie inevitabilă. Avea şi-un câine mare, Yogi. Yogi era mare. St. Bernard, Great Pyrennes, Newfoundland, sau ceva de genul ăsta. Era mare Yogi ăsta. Yogi a fost lovit de o maşină şi mai mare şi l-am îngropat pe o vreme cu burniţă în spatele magaziei tatălui lui Sharon. Îmi amintesc că voiam să-i dau un pumn fratelui ei mai mic pentru că în timp ce-şi tăia unghiile tot făcea poante despre gazele care ies din leşul lui Yogi. De trei zile nu-l găseam pe Yogi. Sharon chiar se dusese să angajeze pe cineva să afle cine l-a omorât. Eram mândru de ea, dar tot voiam să-i dau un pumn fratelui ei. M-am consolat puţin cu ideea că nenorocitul a plecat să locuiască pe un fel de trailer pe un petec de pământ chiar la marginea Prestonului. Exact nicăieri. Sharon era o fată pentru care te puteai hotărî uşor să lupţi. Eu am sfârşit prin a renunţa.

**********

Întotdeauna îmi aminteam de Bill ca de o mică îndatorire, ca de ceva ce am lăsat nefăcut. El obişnuia să spună că australienii au complotat să cucerească lumea folosindu-şi accentul pentru a hipnotiza oamenii. Trebuia să fiu atent la ce face. “Cine pronunţă ‘optsprezece’ ca ‘opşpe’,“ spunea el, “era fiul dracului.“Voia doar să mă audă răspunzând: "A dracu’ de nenorocit mic de irlandez.” Atunci doar rânjea, larg, pentru că găsise ceea ce căuta. Bill şi cu mine eram legaţi unul de altul. O aveam pe Sharon şi mai aveam şi Dulcimer Stomp. Dulcimer Stomp nu este un dans, nici o mişcare de la lupte, nici un petrolier naufragiat. Este atunci când dai din întâmplare peste o coardă a pământului şi o ciupeşti. Bill şi cu mine am găsit-o pe Muntele Cretinului.

Muntele Cretinului se află pe partea insulară a Trecătorii Decepţiei. Noi (eram mai mulţi decât Bill şi cu mine) mergeam acolo când reuşeam toţi să fim liberi în aceeaşi seară. În seara aceea eram şapte: Eric, pe care noi îl strigam Gary pentru că semăna cu Gary Shandling. Strzebonski, normal el era Ski, dar nu ştiu din ce motiv niciodată nu ne-am gândit să ne legăm de numele lui mic, Leo. Bill era cunoscut ca Boneyard pentru că era mic şi slăbănog, avea şi un rânjet permanent care nu-i arăta decât dinţii. Cel înalt era PJ, Pettyjohn pe numele de familie. Dar noi îl pronunţam mai degrabă “Iiiii-Jay”, cu cât mai sus şi mai enervant puteam pronunţa, cu atât mai bine. Mai era şi James, doar Jamie. Apoi era Johnson, cunoscut ca “Gghh”. I se potrivea. Şi apoi eram eu. Chiar nu aveam nici o poreclă aici. Avusesem una în Alaska. Era cam tâmpită de fapt. Şeful meu de acolo mă striga Spike, probabil din cauza părului, pentru că în majoritatea zilelor eram mahmur. Aşa că de fiecare dată când îl vedeam, părul meu era prea zbârlit în sus şi îl turteam ca să se aşeze, mai ales că omul era chel.

Drumul spre Muntele Cretinului era o cărare pe care n-am mai fi găsit-o în timpul zilei. Tabletele ni se topeau pe limbă în timp ce urcam dealul al cărui nume adevărat nici nu-l ştiam. Odată ajunşi în vârf era întuneric beznă, un cer fără nori şi o lună cât, în fine, o lună. Toţi aveam pupilele cât Texasul. Hoinăream încoace şi-ncolo, holbându-ne la tot felul de porcării, şi am găsit un semn al cercetătorilor geografi, o movilă ca o monedă în buza dealului, şi am încercat s-o distrugem dar era prea bine înfiptă în pământ. Îmi amintesc cum m-am uitat din toate unghiurile de pe vârful acela de deal, observând cum totul arată ca un set de trenuleţ de jucărie, cu covoraşe de iarbă şi copaci făcuţi din bucăţele vopsite de burete. Stăteam şi mă uitam spre Coronet Bay, acest imens joc cu trenuleţe, cu lagune şi dealuri în fundal.

Râdeam de buturugi şi râdeam de Gghh. Conversase cu el însuşi aproape toată noaptea, şi destul de des se oprea şi începea să ţipe la un covoraş de flori de trifoi. La un moment dat s-a repezit la un copac care arăta de parcă ar fi fost lovit de trăsnet, de-a binelea s-a repezit. Ţipa şi lovea copacul cu trunchiul şi cu braţele. Îl cam lăsasem singur până atunci dar acum ne-am dus la el şi PJ şi-a pus mâna pe braţul lui. Gghh s-a strâns şi s-a ghemuit lângă o piatră pentru tot restul serii. Nu se distra deloc. Mai târziu am regretat că am râs de el când pe drumul de întoarcere ne scutura omizi imaginare de pe umeri.

Am ţipat, sau am crezut că am ţipat. Credeam că feţele de pe monedele pe care le aruncam în sus ca să prindem lumina lunii râdeau de noi. Ne controlam respiraţia.

Apoi Bill şi cu mine am găsit locul. O pantă uşoară, cu pietre ca nişte contraforturi de castel îngropate în pământ, netezite de ani, dar încă acolo. O fâşie din ceea ce era probabil nisip ajungea între pietre ca o fâşie de mare printre grămezile de pietre marine. Am trecut peste această pată de nisip în grup, dar Bill şi cu mine ne-am oprit când ceilalţi au trecut. Răsuna. Când puneam jos fiecare picior simţeam, auzeam, vibraţia, armonică. Nisipul, stâncile, pământul; o găsisem. Restul grupului doar se uita la noi. Bill şi cu mine săream în sus şi în jos pe o pată de nisip ca nişte de pisici într-o tigaie.

**********

Sunt douăzeci şi trei de guri de apăi pe o bucată de drum de jumătate de kilometru acolo unde se întâlnesc cele două drumuri. Le-am numărat. Aproape doi kilometri spre vest e oraş, aproape doi kilometri spre sud e oraş, aproape doi kilometri spre est e poala dealului, şi de asemenea spre nord e Lynden, care e o ţară străină pentru orice scop. E o benzinărie, un loc unde poţi cumpăra un container septic, două reprezentanţe comerciale ale unor firme de petrol, cineva care controlează afacerile cu pietriş, un magazin de învelitori de vinilin şi o pompă de benzină cu cartelă. Mai e şi un depozit de materiale de construcţii, o berărie, un magazin alimentar şi un şantier foarte mare unde se ţin tot felul de chestii galbene. Pentru construcţii/ manevre ale avioanelor/ chestii care se pun în mijlocul străzii. Excavatoare, gredere, buldozere, cricuri şi alte rahaturi. Toate astea formau un sat mic aşezat mai deoparte, la periferie. E un loc unde poţi să arunci o minge de fotbal cât vrei de tare.

Umblasem încoace şi-ncolo de-a lungul acestei fâşii de pământ întrebând de un prieten de-al meu. Îmi era sete din cauza fumatului, aveam ca o peliculă pe cerul gurii şi simţeam cum se desprind bucăţele de piele de pe interiorul obrajilor mei. Am scuipat o bucată din gunoiul ăsta şi am urmărit-o cum se rostogoleşte în praf până când a ajuns o sferă mică şi solidă. Am aprins altă ţigară şi am intrat în bar.

“Bill e cam înspăimântător într-un fel, “ spuse el uitându-se cu atenţie la unghii. “Cam ca un spiriduş care suferă de sindromul Tourette.”

Ştiu deja că nu-mi place tipul ăsta. Amândoi îl ştiam pe Bill. Unghiuţă căuta ceva bani; eu căutam informaţii în plus. Îl aşteptam amândoi pe barman. A controlat deja toate paharele să vadă dacă mai e ceva în ele, dar nu mai e. Unghiuţă încearcă să-şi aranjeze unghiile cu capacul de la Zippo. Nu prea reuşeşte să apese destul ca să-şi taie unghiile, dar îşi face vârfurile unghiilor de un alb laptos. Asta le-a făcut să arate de parcă şi le-ar fi înmuiat în glazură de vanilie.

“Ai un cuţit? Un briceag sau ceva?” Îsi pune Zippo-ul pe masă şi îşi freacă degetele mari de celelalte degete. O chelneriţă se apropie de cotul meu şi pune două halbe de bere pe masă. Mă uit la noul meu prieten, se uită la unghiile lui. “La naiba,” spun, nereferindu-mă la cineva anume. Îi dau o hârtie de zece. “Multumesc. Păstrează restul. “ spun eu. Ea zâmbeşte şi pleacă.

“OK… Multumesc…” spune el, “Dar când a fost ultima oară când ai auzit ceva despre Bill?” întreabă Unghiuţă. Încerc să-mi savurez berea. O bere de cinci dolari e o bere de cinci dolari. “Poţi cel puţin să spui ceva? N-ai spus nimic de când am venit eu aici.” Ochii lui Unghiuţă se uită prelung peste capul meu. “Îmbătrâneşte nenorocitul ăsta neprietenos de Jack Frost.” Eu îmi ridic privirea şi îmi ling spuma de pe buză.

“Începi să mă enervezi la culme.”

“A dat dracu’-n mine!” strigă el.

“Mă surprinde că nu-ţi rozi unghiile.” Îi iau bricheta şi aprind o ţigară pe care o păstrasem pentru bautură.

“Mă rog. De ce aş face asta?”

Pufnesc, mai mult pentru mine, şi aştept. Unghiuţă îşi înclină puţin capul.

"Unde … este … Bill?"

“M-ai prins cu asta,“ răspund eu cât pot de calm.

Unghiuţă îşi ridică mâinile deasupra capului, “Rahat.” Îşi trânteşte mâinile înapoi pe masă. Nu cred că într-adevăr se aşteaptă să-i răspund. Se uită din nou la degete.

"Sunt exact ca tine," spun eu.

Unghiuţă râde convulsiv ca o focă care se îneacă cu o scoică.

“Ce?” întreb eu “nu ne-am înţeles unul pe altul?”

“Chiar când credeam că nu ai deloc simţul umorului…” spune Unghiuţă, ştergându-şi saliva din colţul gurii. Eu doar mă uit lung la el. Nu aici o să-l găsesc pe Bill. Încerc să zâmbesc. Îl pocnesc pe Unghiuţă chiar în gură, şi el cade în faţă peste masă ca un sac cu cartofi.

Îi scotocesc prin portofel şi prin buzunare. Îi iau banii şi-i vâr în buzunar lângă bricheta lui. Arunc portofelul. Mă ridic şi-mi trag haina pe mine. Îi dau chelneriţei o bancnotă de 20 şi o rog să-l trimtă pe prietenul meu acasă cu un taxi.

“Unde stă?” strigă ea după mine.

Îmi păstrez gândurile pentru mine şi răspund,”Păstrează bancnota şi aruncă-l la coş,” Am ajuns prea departe ca ea să mă mai audă, aşa că mă opresc şi mă întorc. “Dă-i şoferului de taxi carnetul lui de conducere, ar trebui să ştie să citească o adresă.”

Afară e încă uscat. Mă sprijin de un hidrant şi aprind o ţigară. Scuip. Nu pot să fac altceva decât să scuip. Mă uit la camionul pompierilor voluntari din localitate cum patrulează şi dă colţul pe lângă şantierul cu chestii galbene. Din nou, îmi aduc aminte de Sharon. Nu dintr-un motiv anume, ci pentru că îl caut pe Bill să-l întreb ce ştie. Din cauza unei fete am venit. O fată care s-a distanţat, un lucru grav pentru ea însăşi, fără să-şi amintească de mine. Şi-a creat o amintire pentru că asta era ea însăşi; nimic altceva decât amintiri. Mă doare stomacul şi nu am unde să mă duc. Scuip. O boabă mare între ghetele mele. Praful a găsit-o şi a acoperit-o. Aproape îmi terminasem ţigara când doi pompieri se îndreaptă spre mine prin pietriş şi praf. O adiere uşoară împrăştie norul care îi înconjoară. Soarele îi bate tare în spate.

“Hei Scânteiuţă,” strig eu, “cunoaşte vreunul din voi un tip pe nume Bill?” Se opresc din scărpinat fără să se uite unul la celălalt.

“Nu,” spune unul. Celălalt scutură din cap. Trec pe lângă mine şi intră în berărie.

“Cum a fost focul?” îi întreb peste umăr.

“Fierbinte,“ spune unul din ei. Celălalt aprobă dând din cap. Arunc ţigara pe jos şi o sting cu piciorul. Lumina de la apus începe să scadă în intensitate.

“Hei,” mă întorc eu şi strig, sperând că mai sunt încă în spatele meu. “De ce sunt atâţia nenorociţi de hidranţi pe-aici?”

“Nu prea ştiu,“ spune unul. Celălalt se uită la mine şi spune, “Poate pentru că ne aşteptăm la cel puţin un pojar mare. Poate ceva de genul vacii doamnei Murphy.” Se uită la partenerul lui. “S-ar putea întâmpla.”

EI intră. Eu rămân afară, gândindu-mă, sprijinindu-mă, amintindu-mi.

Lui Sharon nu i-a plăcut niciodată să fie în compania oamenilor. Oameni la plural. Poate un prieten ici şi colo. Avea talentul să dispară şi apoi să apară la fereastra mea ore mai târziu. Era un lucru pe care nu-l puteai refuza, acolo afară, la fereastră, înfrigurată şi tremurând, implorându-te.

Încă mă mai uit la soarele care a dispărut când apare o maşină lungă. Cauciucurile îi scârţâie pe pietriş, se înclină pe o parte şi se opreşte în gardul împotriva uraganelor ridicat între berărie şi depozitul de rezervoare septice. O siluetă scundă sare din ea şi aleargă spre mine.

“Am auzit că mă cauţi,“ Rânjetul permanent al lui Bill se îndrepta spre mine, lăsând să se vadă numai dinţii.

“Ţi s-a întâmplat vreodată să pierzi ceva şi să nu-ţi aminteşti ce pentru că pe măsură ce înaintezi, ţi se aminteşte că ai pierdut alte lucruri, fiecare mai important decât ultimul, dar tot nu-ţi poţi aminti care a fost primul pentru că trebuie să fi fost mult mai important decât cele de care ţi s-a amitit că ai uitat pentru că nici măcar nu ştiai că ai uitat de alea, dar de acesta, ei bine, ţi-ai amintit că ai uitat de el fără să ţi se fi amintit că l-ai uitat?”

“Scârboasă treabă, nu-i aşa?”

“Asta face a dracu’ de multă lumină în problema asta.” Mi-am şters berea de pe buze şi am încercat să-l ajung din urmă în conversaţie. El vorbea la mine de parcă aş fi ştiut într-adevăr despre ce vorbeşte.

“Dar îţi aduci vreodată aminte de primul lucru?” întrebă el.

“Bill, taci dracului din gură.”

Bill se lăsă pe spate. Speram să-l fi jignit spunându-I să tacă, dar nu cred că am reuşit. Deja trecuse la altceva.

“Poţi să visezi un flashback? Poţi să visezi o amintire? Este flasbackul o amintire? Este o amintire a unei amintiri? Amintirile sunt doar vise oricum, nu-i aşa? Ne apar ca vise, corect? Lucruri pe care ni le smulgem din minte. În sensul ăsta nu sunt aici şi acum. Deci dacă visezi că ai un flashback, îţi aminteşti o amintire pe care ţi-o aminteşti într-adevăr sau visezi o amintire? Sau îţi imaginezi această amintire, şi te păcăleşti cumva pe tine însuţi să crezi că este cu adevărat o amintire? Pentru că dacă visezi flashbackul, aceasta este o amintire subconştientă, poate o dorinţă, care stârneşte o amintire conştientă. Care ar fi flashbackul mai real dintre cele două? Ar fi cel care vine la tine ca un vis mai subtil?"

“Ce?” Mă uit în gol.

"Subtil."

“Ce-mi pasă mie?” întreb eu.

"Din cauza locului de unde vine," spune Bill.

"Ce?"

“Din conştient sau din subconştient.”

Conştient sau subconştient? “Ce dacă îl vezi diferit?” spun eu, încercând să-i distrag atenţia.

“Vrei să spui ‘îl percepi’ ?”

“Da, bine.” am răspuns eu. “Dacă e un vis sau nu,“ întreb eu, vocea mea transformându-se într-un mârâit.

“Şi dacă nu e?” întreabă Bill, “Asta îl face mai valid?” strângând din dinţi de parcă ar muşca, “Amintirea?”

"Unde dracu’ vrei s-ajungi?"

“Dacă eşti treaz sau nu, nu ar trebui să conteze. O amintire e o amintire. Dar de unde a venit amintirea aia, acolo vreau să ajung. Dacă o amintire are puterea de a crea o altă amintire. Nu să se recreeze pe ea însăşi, ci să dea naştere la altă noţiune, nu exact o amintire, poate puţină ficţiune pe care ne-o dorim, dar ceva care se va transforma într-o amintire dacă nu suntem atenţi.”

“Dar ce era rahatul ăla despre care vorbeai, subconştientul şi conştientul şi ce-o mai fi?” Am început să mă grăbesc şi am întins mâna ca să mă vadă chelneriţa.

“Treaba cu gândul subconştient care scoate la lumină un gând conştient?”

“Ai folosit cuvântul ‘stârneşte’?”

“Şi?”

Am sorbit lung din paharul meu. Ciocăneam cu degetele pe marginea paharului. Mă chinuiam cu ce să spun, “Bine, ce vrei să spui cu asta?”

“Despre venitul în vis? La asta te referi? Dar gândeşte-te. Undeva unde crezi că eşti în siguranţă, ele apar. Amintirile. Caută să te reasigure că eşti cel care eşti. Dar cu digresiunile pe care le oferă un flashback, ceva ce credeai că eşti până în momentul flashbackului este ameninţat. Aşa şi subconştientul evocă amintiri, subtil, prin evocări, şi tot aşa stârneşte ceea ce e menit să fie interpretat şi văzut ca amintiri false, ca un vis. Pentru a neutraliza orice opoziţie cu fiinţa, care a fost formată până acum.”

“Unde dracu’ ai găsit rahatul ăsta.”

Bill bea cu sete, aproape golindu-şi paharul. Nu e în întregime cu mintea la mine, nu mă acompaniază în întregime în experienţa de a bea, ca şi cum ar fi obligat să accepte un canal de filme când el s-ar fi descurcat mult mai bine cu un singur film. Mă uit în altă parte şi îmi beau berea.

“Memoria are nevoie de ceva de care să ancoreze digresiunile. Redundanţa. Dar dacă nu există astfel de locuri, chiar şi numai pentru o perioadă scurtă de timp? Sunt ele încă acolo,“ se bate uşor pe frunte, “mai ţopăie încă pe undeva pe acolo?”

“Eşti un nemernic mic, ştii asta?!” am răcnit la el. “Am bătut atâta drum ca să aflu ce dracu’ mai faci, şi eşti un ciudat nenorocit! Îţi mai aminteşti de mine vreun pic? Am găsit ‘stompul’. Eram acolo când ai ieşit din puşcărie. Ne-am tăiat în palmă şi ne-am dat mâna!”

“Nu de asta ai venit.” Faţa lui calmă mă enerva. El continuă: “Pentru a-ţi aminti o amintire există un marcaj intrinsec. Ceva care leagă un lucru de următorul, ceva care spune ‘aceasta este a mea şi asta este înseamnă ea’.”

M-am uitat fix la el. I-am spus că e nebun. Voiam să tacă, doar să tacă din gură.

“Unde e ea?” mă luă pe mine gura pe dinainte.

“Adică…?”

"Sharon, nepricopsitule mic."

El se uită la mine.

"Bill, te rog, " Nu eram sigur.

“Da, “ El se uita la ceva aflat deasupra şi în spatele meu. “Îmi amintesc de ea.” Părea să se afunde şi mai mult în scaun, să-şi frece degetele şi mai rău de lemnul braţelor scaunului, şi să se stabilească puţin mai mult în acum.

“Ştii unde este?” am întrebat eu.

Cu ochii, o pupilă mai mare decât cealaltă, nu chiar fixaţi pe mine. “Seattle.”

"Bill, " m-am aventurat eu "unde este Sharon?"

“La sanatoriu.” răspunse el. “Nu te îngrijora.” Ochii lui deveniră mai focalizaţi. “Ea a dat de năravul seringii după noi doi."

“Ai vorbit vreodată cu ea după aceea, “ a trebuit să mă opresc puţin pentru că venise chelneriţa, a adus ceea ce cerusem şi a plecat.

“Dacă mă întrebi dacă a comentat despre noi, nu ştiu.”

Bill se dezumflase puţin. Nu ştiam de unde să încep din nou conversaţia.

“O să se facă bine?” am întrebat eu.

"Nu." a spus el. "Nu cred."

"Bill?" am întrebat, “O să schimbe ceva ceea ce spunem noi în seara asta,“ îmi ţineam capul în mâini.

“Dacă întrebi dacă am fost supărat că am ajuns la puşcărie când nici unul din voi nu a ajuns, atunci da, am fost. Ski, Poke and Johnson ar putea să facă ani buni dar eu tot am ajuns în puşcărie. Trei luni sunt trei luni.”

“Bill,” m-am oprit. “Nu ştiu.”

“Vrei să spui ceva pentru mine. Asta vrei să insinuezi? Atunci du-te la dracu’!”

“Nu!” am ţipat. “Nu e asta. Îmi pare rău că a trebuit să înghiţi asta şi să mergi la puşcărie. Am recunoscut ce am făcut şi ce au spus ei că am făcut, şi am acceptat ce mi-au oferit. Tu ai căpătat o Menţiune de Onoare nenorocitule! Cum de s-a întâmplat chestia asta, nu ştiu! Dar s-a întâmplat. Şi eu am un “General”. Şi tot tacâmul care vine cu asta. Imaginează-ţi asta! Dar am venit s-o găsesc pe Sharon. Nu te-am văzut de nu ştiu câţi ani şi probabil că n-o să te mai văd vreodată aşa că nu mă interesează că mai eşti supărat că a venit la mine după tine! N-o înţelegeai deloc. Şi habar n-ai de ce trebuie s-o găsesc!”

Treaba se linişti. Bill şi cu mine eram amândoi epuizaţi. Anticipasem întâlnirea asta,dar într-un fel reuşisem doar să înrăutpţesc lucrurile. Bill se uita în gol. Eu mă simţeam golit.

“Pentru vânturi prielnice şi mări liniştite," am spus eu.

Bill ridică paharul către al meu, “Pentru vânturi prielnice şi mări liniştite,“ răspunde el.

Nu vreau să spun nimic. Vreau să-mi sting ţigara dar nu o fac. Bill nu s-a mişcat.

"Va muri curând probabil," spune el.

Eu aprob din cap şi rămân liniştit.

“Întotdeauna m-am întrebat de ce m-a părăsit atât de repede. Credeam că suntem perfecţi. Probabil că ea gândea altfel.”

“Probabil,“ răspund eu.

Îl cunoscusem pe Bill aproape toată viaţa mea de adult, şi nu ştiam cum să plec. M-am uitat la el. El nu s-a uitat la mine, era tăcut.

“Probabil ar trebui să plec eu primul,“ anunţ eu în timp ce mă ridic de pe scaun. Bill nu se uită la mine. “Salut.“ şi mă întorc să plec.

E destul de întuneric când ies afară. Pietrişul scârţâie sub picioarele mele. Dar luna este încă acolo, luminoasă. Dă destul lumină ca să poţi face aproape orice, în afară de să eviţi să intri în plin într-un hidrant.

“La dracu’!” ţip eu, ţigara îmi zboară dintre buze, aruncată de un jet de aer şi salivă. Mormăi şi mă împiedic încercând să-mi ascund stânjeneala.

“Dumnezeul tău!” ţip eu cu glas tare. Mă întorc încet. Nu văd pe nimeni.

“De ce sunt atâţia nenorociţi de hidranţi pe aici?”