Smaralde şi pitici

 de Gaither Stewart

 Mai 2001

 

Rafael deschise ochii. Zâmbi. Uite soarele. Soarele galben pe care-l pictase Mamá pe tavan avea braţe lungi. Ea a spus că e bine să fie soare când el se trezeşte. El o iubea pe Mamá. Era foarte frumoasă. Toţi spuneau aşa. Când va fi mare o să se-nsoare cu ea. Îşi ridică puţin capul şi-şi roti privirea prin cameră. Era mare. Era plină de lucrurile lor. Masa cu cele două scaune albastre unde mâncau. Chiuveta. Rafturile toate cu vasele şi mâncarea lor. Aragazul. Masa cu televizorul. Scaunul moale pe care stătea Mamá şi scăunelul lui de unde se uita la televizor. În colţ, cutia lui cu jucării. În fiecare seară înainte de culcare trebuia să le pună acolo pe toate. Zărea capota lungă şi aripile argintii ale maşinii roşii pe care i-o dăduse Señora. Cât îi plăceau lui maşinile ! Señora şi Señor spuneau întotdeauna coche, dar el spunea carro.

     O! îşi aminti deodată, azi aveau de spălat carro. Sau coche. Trebuia să se trezească. Era o zi mare.

     “Mamá, Mamacita, trezeşte-te!” îi şopti mamei la ureche şi-i gâdilă nasul. Era întinsă într-o parte, cu faţa la el. Ochii ei erau închişi. Respira profund. Îi plăcea să doarmă dimineaţa. Nu ştia că era timpul să se trezească. “Trebuie să ne trezim, Mamá!”

     “Sst, niño! E prea devreme. Culcă-te înapoi.”

     “Mamá, dar trebuie să spălăm carro astăzi. Scoală-te, Mamá.”

     “Rafael mi amor, culcă-te înapoi. Trebuie să mai dorm puţin. Ştia el că Mamá era trează însă ea voia să rămână în noapte. De aceea, Rafael tot trăgea de ea, obligând-o să revină în lumea adevărată. Însă el se temea că lumea ei adevărată era crudă, ca o capcană în care era prinsă precum un şoarece de câmp în ghearele unui şoim. Spunea câteodată că mai bine s-ar fi născut otomi. Nu-i păsa nimănui – doar lui Rafaelito. Şi el depindea de ea. Nici el nu mai avea pe nimeni. În câte-o zi, ea îşi dorea să moară. Bine, poate nu chiar să moară, gândi el, dar să nu mai sufere. Voia numai să stea în pat! Poate că, dacă dormi destul, mori un pic, într-un fel, fără să pleci din lume de fapt.

     “Mamacita, nu mai ştii? A promis Señor. Azi putem spăla maşina cea mare.” S-ar fi sculat el singur. Dar cu peretele de-o parte, mama lui înghesuită în el de cealaltă şi cu păturile strâns înfăşurate sub el, nu se putea mişca. ‘Patul nostru,’ gândi el. ‘Avem aşa de multe lucruri. Întotdeauna am dormit în patul ăsta cu Mamá. Ea spune că am venit pe lume în el. Zice că-i prea mic pentru noi amândoi, că eu sunt prea mare acuma. Aproape un hombre. Ştiu eu, ea spune asta numai pentru că mă iubeşte. De fapt, am doar cinci ani,’ îşi zise el, deschizând toate cele cinci degete de la mâna dreaptă. ‘Atunci când o să am şase ani, n-o să-mi mai spună nimeni niño, ci Rafael Sanchez. Ăsta e numele meu adevărat. Şi voi juca fotbal la Cupa Mondială aşa ca la televizor.’

     Rafael îi înconjură gâtul cu braţul stâng şi începu să-i sufle în ureche zgomote hazlii. Până la urmă, ea îşi deschise ochii. Zâmbi. “Buenos dias, hombrecito,” spuse ea şi căscă. “Ai dreptate, trebuie să ne sculăm. Adică eu trebuie să mă scol. Tu stai aici la căldură, sub pled, până-ţi aduce Mamá cana cu ciocolată. Azi avem lapte. Ţii minte?” Asta-i plăcea. Îşi amintea că aveau lapte. Señora le-a dat ieri. Ei nu aveau lapte întotdeauna. Era prea scump, spunea Mamá.

     Îi plăceau zilele în care putea să stea în pat după ce se trezea Mamá. Îi plăcea s-o vadă în timp ce se îmbrăca. Ea era cea mai frumoasă mamá din San Miguel. “O, e foarte frig,” spuse ea ţopăind ca un iepure prin cameră, cu picioarele goale. “Oare niciodată n-o să avem o sobă? La soare e bine, dar casa noastră e un frigider. Cât urăsc baraca asta. O, cât urăsc noroiul şi străzile murdare de-afară, copiii ăia murdari şi desculţi, să tot aştept autobuzul  şi drumul lung, pe jos, peste câmpuri. Cum să răzbat şi azi? Ce-am făcut eu să merit asta? Cum am putut fi aşa de proastă?”

     Îi plăcea ei să se plângă dimineaţa. El stătea întins pe spate, se uita fix la soare şi se prefăcea că nu aude. Însă asculta. O dorea fericită. Ea îşi scoase tricoul cu maimuţă roşie în faţă – ca şi al lui – trase pe ea un jerseu bleu, îşi luă blugii iar apoi papucii de casă negri. Lui îi plăcea cum se îmbrăca ea. Îi plăcea casa lor. Numai că nu-i plăcea să se joace afară, unde băieţii mari îşi băteau joc de el şi îl băteau dacă nu era Mamá acolo, ori cei care aveau taţi îl necăjeau pentru că el nu avea tată. Mulţi copii de-aici nu aveau tată. Dar câteodată îi era frică. De aceea mergea cu Mamá la lucru.

     Iubea drumul cu autobuzul, sus pe deal şi plimbarea pe jos peste câmpurile de cactuşi. Era ca o fermă mare.  Cel mai mult îi plăcea să sune la poarta lui Señor şi apoi acel “hola, que tal” sau “Buenos Dias, Rafael,” atunci când intrau în grădina din faţă – şi zărea maşina mare parcată înăuntru. Ca de basm erau zilele  petrecute în casa cea mare, uitatul la televizor, jocul în grădină sau o plimbare cu maşina mare împreună cu Señor şi Señora.

     În timp ce el îşi bea ciocolata, Mamá întinse pantalonii lui negri frumoşi, o cămaşă albastră, un jerseu şi pantofii cei noi, negri. “Dar Mamá, nu pot purta pantofii noi dacă spălăm azi maşina cea mare.”

     “O, ce proastă sunt! Sigur că nu,” zise ea şi râse încet, cum îi plăcea lui, aducându-i bascheţii negri. Ce haine frumoase avea el. Aşa spuneau mereu Señor şi Señora. Toţi i-au admirat ieri pantofii negri cei noi de la mătuşa, exact cum a văzut el că poartă copiii mari de la televizor. N-a vrut să se joace în grădină de teamă să nu-i strice şi să-i murdărească.

     Trecând el de mână cu Mamá peste câmpurile pustii, de la staţia de autobuz până la casa lui Señor, se uita la ceaţa ce se-nvolbura ici şi colo, printre cactuşi şi arbuşti scunzi. Repede o topea soarele. Îi plăcea ceaţa. Era tainică, de neatins, ca şi fumul. La fel ca-n visele lui. Întinzi mâna şi-ncerci s-o prinzi, iar ea îţi alunecă printre degete. Ciudată, ca vântul. De unde venea vântul? Unde mergea ceaţa? Ce îi lua locul? Era complicat. Văzu că peste tot era ceva. Mamá spunea că zeii din ceruri puneau totul în mişcare cu mâinile lor mari. Erau ca nişte copii, zicea, le plăcea să se joace. După fum rămânea miros. După vânt, frunze căzute şi foi risipite pe podea. Poate că zeul ceţii ce se risipea o să uite şi o să-i lase şi lui vreun lucru minunat. Era o zi neobişnuită.

     Cât şi-ar fi dorit ca, într-una din zilele acestea minunate, pe când treceau peste nisipul alb şi moale al câmpului de cactuşi, ceva să li se deschidă deodată sub picioare, iar ei să cadă rostogolindu-se, jos, jos, jos în vreun element nou al naturii, altfel decât tot ce ştiau ei, nemaiînchipuit, într-un tărâm fermecat unde lucrurile magice se întâmplau aievea. El şi cu Mamá vor cădea în acest loc nou şi acolo îi vor aştepta un tată şi un bunic. Şi va fi o lume de o bucurie şi o tandreţe nespuse, în care Mamá nu va lucra iar băieţii mai mari nu-l vor bate. O lume unde-i aşteptau aventuri fabuloase iar ei vor fi transformaţi în fiinţe inimaginabile.

     În faţa casei celeilalte Señore aşteptau grupuri de muncitori. Ea era doamna albă mexicană care-l mângâia întotdeauna pe cap şi spunea “que niño lindo.” Ce băieţaş drăguţ. Lui nu prea-i plăcea de ea.

     Bărbaţii fluierară strigând “hola, Rafaelito, que tal, hola Esmeralda, como estas.” Ştia că se uitau la Mamá pentru că era aşa drăguţă. Ea zâmbi. El se încruntă. Nu-i plăceau strigătele şi fluierăturile lor iar Mamá n-ar trebui să zâmbească. El şi cu Mamá nu vorbiseră cu ei.

     Señor îi zburli părul şi închise poarta în urma lor. Iată-l din nou în lumea de basm. Era ca un joc de fiecare zi. El şi Mamá împreună cu Señor şi Señora. Acolo nu era noroi. Numai dalele de piatră din curte, florile şi copacii, păsările negre şi păsările colibri din grădină. Şi uriaşa maşină gri parcată acolo, lângă uşă. Şi limba hazlie ce răsuna uneori prin casă, atunci când vorbeau Señor si Señora iar el cu Mamá nu pricepeau ce spun. Şi muzica zgomotoasă, fără cuvinte, de la radio.

     Când au venit prima dată, era timid. O ţinea de mână pe Mamá. Zâmbi ca pentru sine şi o urmă pe Mamá în camera din spate, unde-şi lăsară scurtele şi jerseiele. În câteva camere ardeau sobele. Era foarte călduroasă casa. Nu era murdară de loc, dar Mamá o să facă totuşi curat. Iar apoi vor spăla carro. Mai târziu, poate că Señor o să-l ia cu maşina la plimbare.

     Señor trecu ducând o tavă aburindă. Ca-n fiecare dimineaţă, dispăru în camera Señorei şi închise uşa. Rafael stătea la masa de bucătărie lângă fereastra mare, plină cu ghivece de flori, vase cu fructe, ceramică, nişte tablouri nostime şi usturoi atârnat pe câteva sfori şi o privea pe Mamá spălând vasele la chiuvetă. Frigiderul suna. Prin cameră plutea în rotocoale mirosul de cafea şi pâine prâjită. Afară, pe fereastră, zări păsările colibri dând târcoale vasului cu miere ce atârna într-un pom jacaranda. Spera el că odată o să devină o pasăre colibri, să zboare prin soare şi să sugă mierea florilor. Azi plutea în aer ceva magic. Se uită la cornul cald şi dulce pe care i-l lăsase Señor, dar nu-l atinse.

     “Nu mi-e foame, Mamá.” Spuse asta pentru că Mamá zicea întotdeauna că nu-i e foame. Chiar că-i plăceau cornurile dulci pe care i le aducea Señor, aşa că-i era greu să-şi dea seama dacă să le mănânce sau nu.

     “Dacă nu mănânci, o să te prefaci într-un chichimec, ca bunicul tău,” spuse ea. “Deja semeni perfect cu tatăl tău. Numai că tu eşti mai brunet ca bunicu-tău.” Mamá avea pielea deschisă la culoare, aproape ca şi Señora, doar un pic mai închisă. Pe tatăl lui nu-l cunoscuse şi nici pe bunici. El o avea numai pe Mamá. Spunea ea că era cel mai rău lucru din lume să fii indian, pentru că erau săraci şi nenorociţi. Nu era prea clar de ce te prefăceai în indian dacă nu mâncai, însă Mamá trebuie să aibă dreptate, pentru că indienii nu aveau de mâncare nimic în afară de fasole şi turte de mălai. În mod sigur, nici unul nu avea maşină.

     “Mamá, noi suntem bogaţi?” În timp ce Mamá era ocupată cu vasele, rupse o bucăţică de corn şi-o strecură repede în gură.

     “Nu, Rafael, suntem săraci. Dar indienii sunt cei mai săraci oameni din lume. Ei nu au nimic…mulţi poate nu au nici pantofi.”

     “Atunci noi suntem bogaţi. Noi avem pantofi frumoşi. Dar de ce nu avem maşină, ca şi Señor?” Se întrebă cum vorbea oare cu bucata de corn în gură. O înghiţi cât putu de repede.

     “Pentru că americanii sunt bogaţi iar noi suntem săraci, Rafael.”

     “Ce sunt americanii, Mamá? Tot uit.”

     “Sunt nişte oameni albi dintr-o ţară bogată, departe-departe, care vorbesc altfel decât noi.”

     “Ca şi Señor. Aşa ca la televizor? Unde toţi se plimbă în maşini mari?”

     “Da, Rafael.”

     “De ce există bogaţi şi săraci, Mamá?”

     “Nu ştiu, Rafael. Întreabă-l pe Señor.”

     “Şi în ţara bogată de la televizor sunt indieni săraci… ca aici?”

     “Cred că sunt câţiva, dar nu mulţi.”

    “Eu nu vreau să fiu indian, Mamá.”

    Când Mamá termină cu bucătăria, niño se apropie de biroul lui Señor, se opri, îi întinse mâna şi, cu o mină serioasă, îi spuse : “ahora vamos a lavar el carro.” Acum o să spălăm maşina.

    “Muy bien, Rafael. A, Rafael, când termini am mai putea citi din povestea pe care am început-o ieri şi apoi poate dăm o tură cu maşina curată. OK?”

    “OK,” zise Rafael ridicându-şi degetul cel mare în aer şi mişcând din el. “Numai noi.OK?” Apoi fugi în grădină. N-avea răbdare. Îi plăcea să spele maşina mai mult decât orice pe lume în afară de a merge cu ea. Uneori, Señor îi lega centura de siguranţă, dar aşa nu prea avea haz. Nu putea vedea afară şi nici oamenii nu-l puteau vedea pe el. Prefera să stea în picioare lângă Señor şi să se uite pe geam. Cel mai bine era atunci când stătea la el în braţe şi conducea.

    “OK,” zise Señor.

    ‘Ce mare e maşina! Aşa mare că poate să-i ducă pe toţi băieţii de pe stradă până în ţara unde locuiesc americanii. Are uşi multe şi, în spate, o cameră uriaşă pe care Señor o deschide cu o cheie secretă. Ceilalţi băieţi n-au decât să călărească. Eu o să merg cu maşina. Mamá poate să vină şi ea. Rafael spălă roţile, farurile, oglinzile şi metalul strălucitor , jur-împrejur, în timp ce Mamá spăla părţile de mai sus. Toată carro trebuie să strălucească exact ca şi carros de la magazin. În mod sigur e de mare ajutor pentru Mamá că nu trebuie să spele singură maşina cea mare. Ea zice că e singură mereu, dar bine-nţeles că nu e, mă are pe mine.’

    Se privi în farurile lucitoare din faţă. Îi plăcu faţa pe care o văzu. ‘Faţa mi-e rotundă şi am părul negru aşa ca păsările acelea negre şi lucioase, cu cozi lungi. Nu, nu semăn cu ea. Oare de ce pielea mea e mai închisă decât a lui Mamá? Poate că mă transform în indian. Ei sunt toţi aşa de bruneţi. Cine ştie de ce? Eu sunt brunet şi toţi îmi spun că sunt aşa de bonito. Cred că oamenii care au pielea închisă la culoare sunt mai frumoşi decât cei albi ca Señor şi Señora.’

    ‘Americanii ăştia! Cine ştie de ce sunt aşa de palizi? Or fi bolnavi. Poate că de aceea vorbesc aşa caraghios. Şi atunci când vorbesc cu cuvintele mele sună caraghios. De-asta nu-i înţeleg întotdeauna pe Señor şi Señora.’

    De cum închise Señor aparatul negru de pe masa lui, niño ştiu că e ora ritualului sucului de dimineaţă. “Vamos a tomar un jugo, Rafael?”

    “Si, Señor.” Rafael bătu din palme, fugi în bucătărie, se-nghesui lângă tejghea şi se uita cum se-nvârt în mixer portocale, grapefruit şi lămâi. Sarcina lui era să arunce la gunoi cojile stoarse. Apoi Señor umplea paharele, iar el şi-l ţinea pregătit.

    “Salud!” spuse Rafael. “Salud!” răspundea Señor ca un ecou. Trei clinchete şi de trei ori “salud”, acesta era ritualul.

    Odată aşezaţi pe canapea, Rafael se cuibări la pieptul lui Señor gândind că e ca şi cum ai avea un bunic. Ieri citiseră despre o fată săracă a cărei mamă şi surori se purtau urât cu ea – nu avea haine şi muncea din greu, ca şi Mamá. Însă, cu ajutorul naşei ei minunate, ea fu îmbrăcată cu haine frumoase şi pantofi de sticlă şi merse la fiesta într-o coche magică făcută dintr-un dovleac, un calabaza. Savura minunile de felul ăsta, râdea şi-l ruga pe Señor să-i citească iar şi iar.

    “Dar,” spuse Señor citind din nou din carte, “ea trebui să se întoarcă devreme acasă, pentru că, atunci când ceasul bătea ora douăsprezece, trăsura se prefăcea la loc în dovleac. Închipuie-ţi, Rafael, într-un calabaza!”

    Rafael se uită la Señor cum râdea şi-i veni să plângă. El nu plângea niciodată, nu era bărbăteşte, dar de multe ori ar fi vrut. “Surorile şi mama cea vitregă şi rea mănâncă ele calabaza?” întrebă el. Era important. Dacă-l mâncau, gata carro. Dispărea ca un fum, ca vântul şi ceaţa.

    Înainte să-i răspundă Señor, Rafael râse şi o sclipire îi apăru în ochi, semn că înţelesese. “Dar e numai o poveste, verdad, Señor? Chiar poate un calabaza să se prefacă într-o carro? Mamá spune c-o să mă transform în indian dacă nu mănânc. Aţi ştiut că indienii sunt cei mai săraci oameni din lume? Mamá spune că noi suntem săraci, iar americanii sunt bogaţi. Dar nu suntem aşa săraci ca indienii. Señor, de ce americanii sunt bogaţi iar indienii sunt cei mai săraci din lume?”

    Băiatul îşi înclină capul într-o parte şi-l privi lung. Părea supărat Señor. Îl privea lung şi el. Rafael presimţi cum o lacrimă urca din ochii lui mari şi negri. La ce se gândea Señor?

    “Nu ştiu,” spuse bărbatul drept răspuns, înroşindu-se brusc.

    “Nici Mamá nu ştie. Quien sabe porque?” Cine ştie de ce?

    Din locul în care stăteau ei pe divan, auzeau discuţia dintre Señora şi Mamá, în bucătărie, a cărei uşă era deschisă. Esmeralda nu dezvăluia de bunăvoie nimic personal; totuşi, dacă o întrebai direct ceva, îţi răspundea cu candoare, fără să ezite. “Nu, singura mea rudă este mătuşa din Dolores, despre care v-am vorbit, sora mamei mele. Însă,” râse ea arătându-l pe Rafael, “lui niño nu-i place de ea. Spune că e prea grasă. Şi tot vrea să-l facă să mănânce. Când suntem acolo, el stă pe scaun încruntat, cu degetul în gură. De aceea nu stăm mult niciodată. Totuşi, îi dă multe haine. E şi singură.”

    Mamá spunea că abuela cea misterioasă, bunica lui, locuia în Statele Unite. Nu păstrau legătura. Ea nu-şi cunoştea propriul tată, nu ştia dacă are fraţi, iar tatăl lui Rafael n-a vrut să-şi recunoască fiul. “Şi el e foarte sărac,” spuse ea. “De fapt nu a locuit cu mine niciodată. Suntem singuri…şi mie-mi place aşa. Îl zăresc pe stradă câteodată. Se uită la Rafael dar nu i-a vorbit deloc. Uneori ne urmăreşte. Rafael are nevoie de tatăl lui. Vedeţi cum se agaţă de soţul dumneavoastră. Însă eu…nu vreau soţ mexican. Numai dacă, bine-nţeles, e bogat! Şi dacă am trăi în California.”

    “Señor!” Rafael îl trăgea de braţ pe Peter, ca să-l facă atent. “Por favor, uitaţi-vă la mine! Vreau să vă spun ceva. Azi noapte s-au jucat cu mine mai mulţi omuleţi. Făceau case mari din nişte beţişoare.”

    “În visul tău, Rafael. Poate că erau pitici.”

    “Si, si, iar piticii purtau la gât lanţuri cu nişte pietre verzi care străluceau. Era şi Mamá acolo şi avea şi ea un colier cu pietre verzi.”

    “Poate erau smaralde, Rafael.”

    “Era un loc ciudat acolo unde eram noi, cu mult fum şi ceaţă. Nu era deloc aşa ca aici.”

    “Era o lume minunată, Rafael. O lume din vis. Ai visat smaralde şi pitici.”

    “Mi-au plăcut piticii cei mici cu smaraldele lor verzi.”

    “Mira, Rafael,” spuse Señor după ce se priviră lung unul pe altul, “ce zici să facem o tură cu maşina? Şi să ne plimbăm pe jos prin oraş puţin. Mai putem citi şi mâine.”

    Vraja poveştii era oricum prea greu de înţeles, iar Señor părea c-a obosit citind. Rafael de-abia aştepta să meargă cu maşina. “Si, si,” strigă şi fugi să-i ceară voie lui Mamá.

 

    Oraşul era plin de oameni. Pe toate străzile, maşinile erau blocate. În aer plutea miros de benzină. Tobele bubuiau pretutindeni. Señor spunea că asta era din cauză că luna martie e punctul de vârf al iernii. El nu înţelegea lucrul ăsta. Ca întotdeauna, când erau în oraş îl ţinea strâns de mână pe Señor. Se uită în sus la Señor şi zâmbi curajos. Era o senzaţie plăcută de siguranţă, să te plimbi prin oraş alături de un bărbat. S-ar fi plimbat aşa la nesfârşit. Atunci când se plimba cu Mamá nu era la fel. Parcă erau nepot şi bunic. Prostie. Señor era un american iar el, aproape un indian. Şi apoi, el nu avea o naşă fermecată care să-l prefacă în american. Iar Señor nu dorea să fie indian, pentru că indienii sunt aşa de săraci. El dorea să-şi păstreze carro a lui. Oricum, naşa fermecată era doar o închipuire. Unele lucruri erau adevărate. Altele erau numai închipuite, ca atunci când se juca el cu jucăriile şi scotea sunete caraghioase. Señor era un bunic închipuit.

    Desigur, întotdeauna există Dios, gândi el, cum există şi minuni, deci poate că el chiar e abuelo al meu. Ce mult îşi dorea un bunic!

    “Vă plac minunile, Señor?” îl întrebă. Traversau marea jardin. Erau mii de oameni, copii cu pielea închisă la culoare ca şi el, mexicani, indieni, dar şi americani. Soarele strălucea printre copacii înalţi.  Acum tobele erau în apropiere. În piaţa din faţa înaltei biserici roz era mulţime multă. Era ca o fiesta în care totul e magic.

    “Da,” zise Señor.

    “Dar sunt adevărate minunile, sau numai închipuite?”

    “Păi, uneori sunt adevărate, iar alteori nu,” răspunse Señor. “Uneori sunt amăgire. Truc. Ştii, ca magicianul de la televizor. Seamănă…te face să crezi că-l vezi cum scoate un iepure din joben, dar de fapt nu-l scoate.”

    Rafael se uită în sus la el şi zâmbi. Cum era să înţeleagă el, când Señor vorbea astfel? Apoi îl trase de mână cu un aer viclean, ca să se aplece spre el şi spuse : “Vreau să ştiu, oare tu eşti bunicul meu fermecat?” El spera că nu e doar un magician de la televizor, care făcea trucuri ce nu erau adevărate.

    Señor râse, îl ridică şi-l învârti de trei ori cu picioarele zburându-i prin aer. “Asta e magic, iar eu sunt puţin magician, pentru că te pot face să zbori ca un colibri,” spuse Señor şi-l lăsă înapoi jos, pe trotuar.

    Se opriră o clipă lângă băncile aflate cu faţa spre piaţă. Era timid Rafael, alături de toţi americanii aceia palizi ca Señor – bărbaţi şi femei, nici un copil, discutând încet între ei, unii citind ziare, alţii mâncând îngheţată. Ascultau tobele. Strânse şi mai tare mâna lui Señor. Aproape de ei, pe stradă, vânzătorul de baloane care locuia pe strada lui şi avea mulţi copii, se uita la el şi-i zâmbea. Nu-i spuse lui Señor, ca să nu creadă că voia un balon. Nu dorea, el era prea mare pentru baloane.  Nu departe era vânzătorul de îngheţată. O îngheţată i-ar fi plăcut, dar Señor nu-l vedea.

    Señor se strecură cu dibăcie prin mulţimea adunată în faţa bisericii, până ajunseră lângă cercul de toboşari şi dansatori. “Aceştia sunt indieni,” îi spuse el lui Señor. “Mamá zice că mă transform în indian.” Cei mai mulţi purtau pene lungi, cârpe în jurul coapselor şi jambiere de piele. Nu erau mai bruneţi decât el. Unii erau aproape ca şi Mamá. Lui i se părea că semănau cu ceilalţi mexicani. Unul dintre toboşari semăna cu un bărbat de pe strada lui. Oare ce însemna să te transformi în indian? Se uita la artişti cu totul absorbit. Tobele te hipnotizau.

    Încetul cu încetul, Rafael îşi dădu seama că lângă el stătea un bărbat. Se uită în sus. Bărbatul îi zâmbi. Îi părea cunoscut. Oare nu era bărbatul acela pe care-l vedea deseori când era cu Mamá pe stradă, care-i zâmbea lui Mamá şi mergea uneori în spatele lor? Rafael se gândi că era unul dintre bărbaţii care-i zâmbeau lui Mamá şi intrau în vorbă cu ea, pentru că era aşa de drăguţă. Părul lui era tuns ca al lui Rafael, tăiat drept pe frunte, lung şi mătăsos, negru ca antracitul. Era înalt şi slab. Purta blugi şi cămaşă albă. Bărbatul se aplecă şi spuse cu blândeţe : “Hola Rafaelito.”

     “Hola,” răspunse băiatul încet, trăgându-se sfios lângă Señor şi luându-i mâna în mâinile lui.

     “Nu trebuie să-ţi fie frică, am vrut numai să te salut.”

     “Cine sunteţi dumneavoastră?” întrebă Señor apropiindu-se de bărbat şi trăgându-l pe Rafael către el.

     “Nimeni, Señor. Un prieten al lui Rafael, atât. Por favor! Nu-i nimic, plec. Vedeţi…ăă, e simplu, eu de mult vreau să stau de vorbă cu el. Ăă, vedeţi, eu sunt tatăl lui, dar maică-sa nu vrea să vorbesc cu el. E pentru prima oară când îl văd fără ea. Ştiu că ea lucrează la dumneavoastră. I-am urmărit.” Bărbatul i se adresa lui Señor ca şi cum Rafael n-ar fi fost de faţă şi nu-l auzea. Dar el îl auzea şi-i era puţin frică. Trebuie să fie o minune. Un om de pe stradă care zice că mi-e tată. Aşa sunt taţii? Străini de pe stradă?

     “Dar el nu mă cunoaşte,” spuse omul şi se uită jos din nou. “Vrei să-l cunoşti pe tatăl tău, Rafael?”

     “Nu ştiu. S-o întreb pe Mamá.” Sigur că voia să-şi cunoască tatăl.  Era visul lui să aibă un tată. Atunci o să fie bogaţi, Mamá nu va mai trebui să lucreze, băieţii cei mari n-o să-l mai bată – iar el n-o să se transforme în indian. Nu, dacă avea un tată.

     “Foarte bine,” spuse el, aplecându-se spre Rafael. “Întreab-o pe Mamá.”Apoi se ridică, zicându-i lui Señor : “Eu vreau să discut cu Esmeralda, însă ea nu vrea să stea de vorbă cu mine. Are dreptate. Nu i-am dat nici un ajutor cu Rafael. Ea a făcut tot. Dar eram foarte tânăr, mai tânăr ca ea şi nu aveam nici o slujbă, nici bani, nici şcoală. Părinţii mei sunt foarte săraci. Femeilor le e mai uşor să găsească aici de lucru, pentru străini aşa ca dumneavoastră. Noi, mexicanii săraci din San Miguel, nu putem decât să săpăm drumurile pentru câte un dolar pe oră. M-am gândit că e mai bine să dispar din viaţa lor. Însă m-am înşelat. Am nevoie de familia mea.”

     Părea drăguţ tatăl lui. Îi plăcea cum vorbeşte. Şi mai era şi bonito.

     “Şi ce aveţi de gând să faceţi acum?” întrebă Señor.

     “Vreau să mă duc în Statele Unite, în California…cu familia. Acolo pot găsi ceva bun de lucru. Ţi-ar plăcea să pleci în California, Rafael?”

     “Nu ştiu. Unde e asta?”

     “E o ţară frumoasă,” spuse tatăl lui. “Şi acolo toţi sunt bogaţi.”

     “Adică nu există indieni săraci, acolo?” întrebă Rafael.

     “Dacă sunt indieni pe-acolo, şi ei sunt bogaţi.”

     “Adevărat, Señor?” întrebă Rafael. “E o ţară minunată, aşa ca-n poveste? Unde calabazas se prefac în carros?”

     “E foarte bogată, Rafael,” spuse Señor. “Unii cred că e minunată.”

     “În California sunt americani bogaţi…ca aici?”

     “Da,” zise Señor. “Aproape toţi sunt americani.”

     “Atunci toţi sunt bogaţi. Bueno, aşa vreau să merg acolo. Ştii că eu pot să conduc o carro?” îl întrebă pe bărbatul care spunea că e tatăl lui. “Tu poţi să conduci o maşină?”

     “Da,” spuse noul lui tată ca din poveşti. “Câteodată conduc un taxi.”

     “Dacă am avea o maşină am putea merge până-n California,” zise niño, privind în sus la cei doi bărbaţi înalţi. Păi dacă Señor era bunicul din poveşti şi i-a făcut rost de un tată din poveşti, poate că le-ar putea face şi o maşină, iar el cu Mamá şi cu tatăl cel minunat ar putea să meargă hăt până în California, unde o să fie bogaţi. Îl prinse de mână pe tatăl lui.

     Ziua de basm nu se mai sfârşea. Era ca într-un joc născocit de el, cu roboţi de jucărie. Monştrii cei grozavi zbârnâiau încoace şi-ncolo, unul după altul, cu ochii lor fermecaţi-lumini scăpărând, cu motoarele zumzăind şi fulgerându-şi razele laser, pe când el striga de zor şi nici nu mai ştia cine ce a câştigat. Lumea lui se întorsese cu susul în jos, ca atunci când Mamá îl luase cu maşinuţa, la târgul de lângă piaţa Tianguis. Lumea lui Mamá, casa, lucrurile lor, călătoria peste deal, mersul prin ceaţă traversând câmpiile de cactuşi până acasă la Señor, spălatul lui carro, toate păreau prinse într-o clipă de vrajă şi vrăjitori, naşe fermecate şi calabazas, un bunic şi un tată. Oare chiar se întâmpla de-adevăratelea? Sau era doar ca în visurile lui? Ori ca magicianul de la televizor?

     Poate eu numai cred că scoate un iepure din joben. E cuvântul acela pe care l-a spus Señor. Nu e adevărat. E ilusion. Îi plăcea cum suna cuvântul cel nou dar nu credea în el.

     Noul lui tată veni împreună cu ei cu maşina. Era nehotărât dacă să stea în braţele tatălui, Señor nu-i ceru să conducă el, aşa că stătea în picioare între cei doi bărbaţi.         Privea pe geam şi se prefăcea că nu ascultă. Însă asculta fiecare cuvânt deşi nu înţelegea. Vorbeau pe limba lui dar spuneau multe de cuvinte fără noimă, pe care nu le mai auzise la cei mari. Señor spuse că le trebuia pasaportes. Aveau nevoie de visas ca să ajungă în California.

     Tatăl cel nou discuta cu aprindere, se înroşi la faţă şi spunea: “nu-nu-nu, n-o să-mi dea niciodată un pasaporte. Sunt un om sărac.”

     Îl privi atent pe tatăl cel nou. Indian nu era. Părea un prinţ. Deci nu putea să fie foarte-foarte sărac. Poate că Señor avea dreptate. Poate că-i vor da pasaporte. Cu-adevărat era o zi minunată, aşa ca-n poveste. O zi în care piticii poartă smaralde iar străinii devin taţi, în care dovlecii se prefac în maşini, ca să-i ducă pe el, Mamá şi pe tatăl cel nou în California, unde o să fie bogaţi. Unde el nu se va transforma în indian. Iar noii lui prieteni n-o să-l bată şi el o să le spună tuturor basmul cu calabaza şi carro. Se aşeză lângă tatăl lui încrucişându-şi degetele de la mâna stângă. Nădăjduia că nu e doar ilusion.

 

Gaither Stewart poate fi contactat la GaitherStewart@libero.it

Traducere de Corina Berbecar

Email: corina77@personal.ro